Astazi este ziua tatalui meu. I-am urat la multi ani inca de la miezul noptii. Si tot atunci ne-am si impuns putin. Pentru ca asa suntem noi. Doua firi tari. Eu, fata lui, nu am fost niciodata mai prejos. Cu gura mare, uneori chiar obraznica si vreau sa am ultimul cuvant. Dar sunt fata lui tata, orice ar fi. Mi-a cusut gargarite pe fustita, inimioare din scai rosu pe jeansi si mi-a facut chiar si sandalute din jeans. M-a invatat sa fiu o luptatoare, sa nu renunt niciodata cand mi-am propus ceva, sa fiu respectuoasa si corecta. Si mi-a educat gusturile si m-a plimbat, si mi-a inchis hainele in valize inainte de bacalaureat si m-a crescut intr-un stil spartan. Si imi spunea mereu: “trebuie sa te obisnuiesti sa te descurci singura. Eu ti-am oferit pana la 18 ani tot ce ti-ai dorit”. Ani de zile i-am reprosat si ne-am certat…

Dar acum ii multumesc. Pentru ca a stiut sa ma tina in frau, sa ma puna cu burta pe carte, sa imi puna limite si sa ma puna la punct atunci cand (ca orice adolescent) simteam ca eu le stiu pe toate. Asta e culmea! E ziua lui si eu vorbesc despre mine. Dar eu sunt ca tata. Chiar daca este uneori trist ca nu am mers mai departe cu presa. La fel ca el si bunicul meu, Toma Alexandrescu.

 Ii tot spun sa se retraga si sa se bucure de noi si de nepotii pe care ii va avea. Dar nu poate. Asa e el. Presa este viata lui. Si eu si Adrian vom fi alaturi de el si sper ca in curand o sa il facem si bunic. Va fi un bunic tanar, desigur. Nu va ascund faptul ca in timp ce scriu imi curg lacrimile pe obraz. De ce? Pentru simplul fapt ca il iubesc pe tata, sunt mandra de el si imi doresc sa fie sanatos si sa traiasca cel putin 100 de ani! La multi ani, tata!